Biserica Ortodoă îl sărbătorește pe 17 ianuarie pe  Sfântul Antonie cel Mare, "părintele monahilor", considerat de tradiţia monastică drept întemeietor al monahismului, împreună cu Sfântul Pahomie cel Mare.

Sfântul Antonie s-a născut în satul Coma din Egiptul de Mijloc, în jurul anului 251, dintr-o familie de creştini bogaţi. În secolul al treilea, Egiptul era o provincie a Imperiului Roman, reşedinţa guvernatorilor romani aflându-se la Alexandria, al doilea oraş ca mărime în imperiu, după capitala Roma. Creştinismul era înfloritor în Egipt, cu toate că păgânismul, fie el elenistic sau egiptean, era majoritar. Creştinismul pătrunsese în oraşe şi mai ales în metropola Egiptului, Alexandria.
În acest context neprielnic creştinismului se formează Sfântul Antonie cel Mare, care învaţă în familie credinţa creştină şi are în prim-plan întâlnirea cu Dumnezeu în sfânta biserică creştină din localitatea sa natală. La vârsta de 18 ani îşi pierde părinţii, iar la şase luni după trecerea acestora la Domnul, auzind în biserică cuvântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos din Evanghelia după Matei, capitolul 19, versetul 21, „de voieşti să fii desăvârşit, mergi, vinde avuţiile tale, şi, venind, urmează Mie", Sfântul Antonie împarte toată averea sa săracilor şi vecinilor săi, lăsând o mică parte pentru sora lui, pe care o încredinţează unei comunităţi de fecioare, şi se retrage într-o viaţă pustnicească. După un timp de asceză, împarte săracilor şi partea din avere lăsată surorii sale, în dorinţa de a rupe orice legătură cu lumea şi a se dedica integral urmării lui Hristos prin rugăciune şi asceză. Până la vârsta de 35 de ani îşi petrece viaţa ascetică într-o colibă la marginea satului natal şi apoi într-un mormânt părăsit. La vârsta de 35 de ani se aşează într-o cetate părăsită, situată pe malul drept al Nilului, la locul numit Ispir, unde rămâne timp de 20 de ani.

În anul 306 devine părintele spiritual al mai multor monahi din vestitele oaze monahale din deşertul Egiptului de la Nitria şi Schitia. Patru ani mai târziu merge în Alexandria, unde îi întăreşte pe creştinii prigoniţi în timpul marii persecuţii a lui Maximian.

În anul 312 porneşte în inima deşertului, în partea de răsărit a Egiptului, ajungând după trei zile şi trei nopţi la Muntele Kolzim, nu departe de malul Mării Roşii. Aici fondează mănăstirea care-i poartă numele până astăzi.
Din anul 312 până în anul 356 nu părăseşte acest loc decât în două rânduri, o dată pentru a-şi vizita ucenicii şi a doua oară face o călătorie la Alexandria, pentru a-l susţine pe Sfântul Atanasie cel Mare, în lupta sa cu erezia ariană. Cu acest prilej, Sfântul Antonie arată că el nu îi susţine pe arieni, aşa cum încercaseră aceştia să inducă în eroare populaţia din Alexandria şi din Egipt, ci că el apără Ortodoxia, promovată atunci de Sfântul Atanasie cel Mare.

După acest moment se întoarce la viaţa sa de asceză şi rugăciune de la Muntele Kolzim. Aici vin foarte mulţi oameni pe care îi vindecă în numele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, însă spunându-le foarte clar că nu el, Antonie, face aceste minuni, ci Mântuitorul Iisus Hristos, şi de aceea toţi trebuie să se roage Lui, şi, astfel, prin credinţa şi rugăciunea lor, vor fi izbăviţi de Domnul.

Sfântul Antonie cel Mare oferă sfaturi, prin intermediul mai multor scrisori, împăratului Constantin cel Mare şi fiilor acestuia, Constans şi Constanţiu. Deşi pe atunci nu existau mijloace rapide de comunicare, mesajul extraordinar al vieţii sale spirituale s-a răspândit atât de departe, încât din întregul Orient creştin au început să vină oameni spre el, pentru a primi sfat şi întărire spirituală. Astfel, regăsim călugări, pelerini, preoţi, episcopi şi mulţi oameni suferinzi şi nevoiaşi. Cu toată dragostea lui faţă de singurătate şi tăcere, Sfântul Antonie nu şi-a neglijat datoria pe care o are fiecare creştin de a folosi şi spre binele altora darurile revărsate de Dumnezeu în sufletul său. Experienţa vieţii ascetice a Sfântului Antonie cel Mare a devenit metoda de viaţă monahală a călugărilor din Egipt, axată pe austeritate, sacrificiu şi singurătate.

Sfântul Antonie cel Mare a fost şi un mare văzător cu duhul. Lucrul acesta îl aflăm din viaţa sa, când, de pe Muntele Kolzim, aflându-se în rugăciune, a văzut sfârşitul plin de lumină al vieţii prietenului său Amun, care îşi ducea viaţa monahală la o distanţă de 13 zile de mers faţă de locul unde se afla Sfântul Antonie. Din scrierea Sfântului Atanasie cel Mare despre viaţa Sfântului Antonie aflăm că acesta s-a mutat la Domnul la vârsta de 105 ani, în anul 356, şi că, cunoscându-şi mai dinainte sfârşitul, a poruncit celor doi ucenici să nu spună nimănui locul în care a fost îngropat. Aceştia au păstrat taina tot restul vieţii.